…nu-mi vine sa cred ca s-a terminat. Luptam de atatia ani, incat aceasta stare a devenit singura noastra realitate, singura sansa catre o zi de maine. Acum doar privim catre orizont, catre soarele care rasare pentru prima data in ultimii 8 ani, spre o lume eliberata. Ma gandesc ca nu mi-am mai vazut baietii de 5 ani, de cand i-am imbarcat pe nava ce i-a dus departe de noi, „soldatii” ramasi in urma pentru a lupta cu amenintarea extinctiei. Sunt deja adolescenti acum, probabil le-a mijit mustata, si-au capatat vocile de barbati si au avut fiecare cel putin o iubita… Dintr-o data ma scutura emotia revederii… nu m-am gandit la asta niciodata, cum as fi putut? E o minune ca am supravietuit, ca a supravietuit macar a 10-a parte dintre noi… Viata pe statia orbitala nu avea cum sa fie usoara… dar macar sunt in viata. A fost singura solutie… ei catre soare, noi catre umbra. „Liga pentru Terra” a hotarat asta si toti am fost de acord: trebuiau protejati copiii, viitorul…
Totul a inceput ca intr-un film SF, ca acelea pe care le vedeam in vremurile bune la cinema. Tin minte cum, cu exact doua luni inaintea primului atac, am fost la premiera filmului „Dincolo de orizont” cu baietii mei… Cred ca data a fost 3 noiembrie 2017 si o voi tine mine mereu, pentru ca fix 2 luni mai tarziu, pe 3 ianuarie, au venit Ei… Copiii mei erau putin cam prea mici si nu le-a placut foarte tare, „mancau” inca desene animate pe paine la vremea aceea. De-am fi stiut noi ca acel film a fost ca un preludiu la ce avea sa vina… Dar viata iti da doar indicii… nu te si ajuta cu puzzle-ul.
Dupa acel revelion am plecat la munte la schi. Acolo ne-a aflat dezastrul… invazia lor, a celor fara de chip, cu aparenta umanoida, piele ca piatra, coada ca soparla si provenienta de factura… incerta!? Au venit ca lacustele cu navele lor mari, iar acel prim val a decimat mai bine de jumatate din populatia globului. Noi am avut noroc, Romania nu a fost vizata in atacul initial… nimic interesat acolo. Am ramas ascunsi in munti impreuna cu familiile cazate la hotelul nostru, traind ca inaintasii nostri, din ce ne-a dat pamantul. Trei ani ne-am ascuns, trei ani lungi de chin, rusine si furie… in fata neputintei noastre. Ca o ciudatenie , am fost protejati de animale salbatice inhaitate cu cainii stanelor din muntii in care ne ascundeam si desi acestia faceau victime in randul pocitaniilor extraterestre, nu exista riposta din partea acestora, ba chiar se retrageau in degringolada. Acest mister a fost elucidat dupa incetarea conflictului, cand in navele ramase in urma lor, am descoperit ca se prosternau unor zeitati cu chipuri de animale asemanatoare celor pamantene, zeul suprem avand chip de caine…
Speranta a venit cand am aflat de evacuare. A fost ca un medicament salvator dupa o boala lunga si trista: copiii si cei mai importanti oameni de stiinta ai planetei urmau sa fie „ascunsi” pe o statie orbitala imensa, construita de „Liga pentru Terra”. Au trimis avioane si elicoptere oriunde au primit semnal despre existenta supravietuitorilor si ne-au gasit si pe noi. Mi-am imbarcat copiii cu lacrimi in ochi, dar constienta ca separarea era doar spre binele lor. Statia avea sa fie amplasata in spatele unui ecran de tip „stealth”, care o facea invizibila catre ambele tabere. NASA o avea construita de mult, dar nu se credea ca utilitatea-i va fi demonstrata atat de repede. Au vrut sa ma ia si pe mine sus, catre soare… caci sunt doctorand in robotica si fizica, dar am vrut sa raman „in umbra”, sa ma fac utila armatei de eroi ramase in urma pentru bataliile ce au urmat.
In urmatorii 5 ani am devenit un fel de combinatie intre personajul interpretat de Frank Grillo in Beyond Skyline si cel interpretat de Jeff Goldblum in Independence Day. Stiind ca baietii mei sunt in siguranta, am riscat in multe situatii mult peste limita normala a andurantei, atat cea fizica cat si cea psihica… dar am iesit castigatoare. Tributul platit a fost piciorul drept, un sot, apoi inca unul… si cam toti prietenii sau cunoscutii pe care am reusit sa mi-i fac.
Solutia finala a castigarii razboiului s-a concentrat pe doua fronturi: unul pe pamant si unul in spatiu. De pamant ne-am ocupat noi, micul grup al supravietuitorilor „din codrul verde”… iar varianta castigatoare a fost aceea de a ademeni toti invadatorii intr-o regiune controlata de fortele noastre, dupa ce in prealabil, am constatat ca scuturile lor protectoare erau „transparente” la microunde, fapt ce ne-a dat ideea de a crea un sistem de masere, la faurirea carora au participat specialistii de la Magurele, unde functiona cel mai puternic laser din lume… Cu aceste arme, flacarile unui iad terestru au transformat entitatile in scrum… In acelasi timp, colegii astronomi au schimbat traiectoria unui meteorit si l-au „prabusit” pe nava-mama extraterestra, ce controla armatele de monstri de la o distanta convenabila… convenabila si pentru noi, se pare.
Imi ridic chipul spre soare, am ochii inchisi… iar raceala metalului de care ma tin este singura reminiscenta a zilei de ieri. M-am aranjat… imi astept baietii si am emotii. Cu siguranta nu ii voi recunoaste, dar asta ma bucura oarecum… Vreau sa las trecutul in urma cu totul si sa privesc doar catre viitor, un viitor trait intre soare si intuneric. Nu vreau sa ma mai tem de nici unul dintre ele. Vreau sa renasc asa cum o va face si pamantul. E primavara… E 3 mai 2025… si dintr-o data: „Mama..?”
Acest articol este scris pentru concursul Super Blog 2017. A inventa scenarii de filme mi se pare un lucru extrem de greu, in special pentru un povestitor, asa cum sunt eu… Eu nu inventez intamplari pentru articolele blogului meu, doar povestesc fapte reale din viata mea, intr-un mod nuantat si „exagerat”. Atat. Sper ca v-a placut. 🙂 Va pup tare si apasat!
