.ro
Nu stiu cati dintre voi mai aveti timp sau randare sa priviti arhitectura acestui oras in momentul in care il strabateti (referindu-ma la Timisoara). Oamenii parcurg pietonalul central cu chipurile afundate in lumina albastruie a telefoanelor. Fac si eu asta, deci nu ma voi transforma intr-un lup moralist. Am incercat totusi ca, in ultima perioada, sa rezum actiunea asupra butoanelor telefonului, la strict aceea ce-mi asigura succesul catorva selfie-uri (plus editarea asociata…). Imi place sa-mi documentez programul zilnic pentru pagina de Instagram. Sunt destul de activa acolo, placandu-mi sa ma expun. 🙂 In restul timpului, telefonul ramane linistit in buzunarul gentii. Am timp sa privesc oamenii si cladirile, sa percep energia locului, atat cat imi permite natura pragmatica a firii-mi. Centrul Timisoarei este o cumulare interesanta de momente: unele recurente, personificate de oamenii locului, cei pe care ii vad zilnic in aceleasi locuri, facand exact acelasi lucru… si unele complet inopinate, oferite de cete de turisti zgomotosi, sau de femei si barbati imbracati cu mult gust (defect „profesional” 🙂 ), stand la povesti desupra aburului canilor de vin fiert sau cafea (mai mult cafea, caci eu nu zabovesc dupa orele pranzului). Chiar ii observ, fir-ar! 😛
Prezenta mea in centrul orasului a devenit o constanta, deci fac parte din prima categorie de „momente”. Parcurg de cele mai multe ori aceeasi traiectorie, asa ca lumea ma recunoaste. E si bine si rau. 😉 In acest context, am decis ca fiecare aparitie sa-mi fie una destul de spectaculoasa, in acest fel… constanta-mi capatand aspecte nasteptate. Practic, singurul motiv pentru care merg zilnic in centrul orasului este acela de a-mi lua pruncii de la scoala, mare motiv de „ferchezuiala”… neexistand. Dar eu, pe mine, ma… 🙂
Surprind uneori priviri perplexe din partea parintilor impreuna cu care astept sunetul clopoteilor, atat la cladirea din Unirii cat si la cea din Piata 700, ale liceului Lenau. In mod ciudat, privirile acelea imi fac mult bine: m-am ridicat la inaltimea propriilor pretentii. 🙂
Vreau sa ma refer la faptul ca, nu doar cand ies cu Diana la poze ma imbrac asa cum ati vazut pe acest blog… Aceasta este starea mea naturala. Si sa nu va imaginati ca stau toata ziua in fata oglinzii! Tinuta acestei postari este produsul a 3 minute intense de concentrare. Atat. Stiam ce doresc ca si estetica, am zabovit doar la indentificarea pieselor.
Am o slabiciune pentru combinatia intre negru si albastrul foarte inchis, cunoscut si ca „marin” – sa o numim „blackish”. Rezultatul mi se pare, fara exceptie, o tinuta extrem de rafinata. Ponderea celor doua este o chestiune de sansa, in sensul ca fiecare avem in dulap un numar limitat de variante. Personal, am mereu in vedere ca nuantele de albastru folosite sa fie cat mai apropiate. Probabil, aceasta ar fi „reteta” succesului… alaturi de atitudine. Da, si aceea conteaza… si din fericire, daca nu te nasti cu ea, ti-o poti insusi pe parcurs! 😛 Va pup tare si apasat!
.com
I want to refer to the fact that, not only when I go with Diana to take pictures, I wear the outfits you have seen on this blog … This is my natural state. And do not imagine that I sit all day in front of the mirror! The outfit of this post is the product of 3 minutes of intense concentration. I knew what aesthetics I wanted, I just got stuck in tracking the right elements.
I was wearing
Stefanel coat
TKMaxx pants
Textile House shoes
Alessandra Bags
Hand Clothing gloves
Roberto Cavalli sunglasses
Stradivarius turban
C&A hat
Photos by the one and only HDPhotography