Stiti vorba aceea cu cine se nimereste – versus – cine se potriveste? Cam asa patii eu cu o tinuta pe care am vrut-o cu „IQ” ridicat, dar s-a dovedit a fi un lamentabil esec pe nebanuitul drum al modei pe care am purces cu succes (sau fara… 🙂 ) acum ceva anisori. Ideea era compun o tinuta „all denim”, sa ma intalnesc cu tanara mea fotografa intr-un spatiu „cald”, caci albastrul denim este rece si trebuie „incintat” un pic… ar fi urmat cateva zeci de minute de concentare, punctate pe alocuri de crize „isterice” de ras, binecuvantate descarcari nervoase… 🙂 si totul s-ar fi concluzionat cu cel putin 300 de poze, dintre care as fi putut alege cu greu vreo 20 reusite, un rapid drum catre casa si vreo 3 ore de stat in fata laptop-ului pentru un articol de blog palpitant si vibrant. Dar nu… nu s-a intamplat chiar asa.
Intamplator, in aceeasi incinta caramizie, plina de incarcatura istorica si artistica a bastionului timisoarean Theresia, dadui peste o prietena veche, agitata (asa e ea), disperata (asa NU e ea!), in cautarea unei rezolvari ad-hoc la o grava problema organizatorica: gazduia deschiderea unui vernisaj si colega ei se daduse bolnava, chiar „pe moarte”, in dimineata aceleiasi zile.. Din mila si poate, dintr-o dorinta ascunsa de a cunoaste oameni de valoare ai noului meu oras… m-am oferit sa o ajut, pana la urma, cat de greu putea fi? M-a asigurat ca nu trebuie sa ma ocup de prezentarea lucrarilor de arta, ci doar de purtarea unor convesatii „inteligente” ici-colo… de indrumarea invitatilor si „manatul si adunatul” personalului de la firma de catering. Nimic grav, nerealizabil… 🙂 Problema reala s-a ivit in momentul in care am realizat ca nu aveam timp sa ajung acasa sa ma schimb pentru maretul eveniment… trebuia sa defilez cu ce aveam pe mine in momentul acela: un trench din denim de firma (macar atat… 😉 ), niste blugi vechi, decolorati, un corset din denim care imi era usor mare (ultima data cand il purtasem, imi alaptam unul din copii..) si niste tenisi din piele. Evenimentul a trecut cum a trecut, dar imaginea mea ponosita… depasita… prafuita, cu siguranta nu a trecut neobservata. Nimeni nu a zis nimic, nu am auzit nici un comentariu condescendent sau „cu subinteles”… dar am surprins cateva priviri pline de… mila. 🙂 Vai, vai… rusinica mare!!
Ma uitam azi pe site-ul celor de la Answear si am realizat ca, sa fi avut parte de ajutor din partea lor, tinuta mea din acea zi fatidica, ar fi fost una foarte chic, memorabila in sensul acela… visat de orice fashionista veritabila. Niste cizme, o rochie eleganta, sau poate un sarafan si o camasa, o sapca sub care sa-mi ascund parul necoafat, o gentuta mica si cocheta in locul ghiozdanului meu demodat… Prea tarziu pentru lamentari, dar inca devreme pentru viitoare succese stilistice. 😉
Peste toate aceste elemente, in marea lor majoritate tot din „denim”, as fi pus trench-ul meu frumos, ochelarii vintage din dotare, bratara din Peru pe care o purtam si ceasul Longines, putin mai scump decat masina pe care o conduc acum 🙂 . Ce credeti, as fi facut o impresie mai buna? 😛 M-ar fi scutit de suspine si maini frante pe sub mese, in spatele unor sculpturi sau printre crengi izvorande pe alocuri din impresionante ghivece… si poate mi-ar fi dat acea incredere necesara si suficienta, pentru cucerirea redutelor „umanoide”, „afectate” si „lovite” de complexe de superioritate, care apreciaza in general aceste expozitii artistice si pe creatorii lor. E o lume minunata, dar dificila si pretentioasa. 🙂
Am scris acest articol pentru competitia Super Blog 2017. Incet dar sigur ne apopiem de final… emotiile sunt mari, dar increderea este la cote aproape maxime. 🙂 Va pup tare si apasat!
